Mortgage One’s Soul
Ipotecarea sufletului cuiva — Capitolul 1 — Alegeri — Partea 1
Mircea Dan, Ziua 1, Mesajul
Merticaru Dorin Nicolae
(Cuprins) — (Către Partea a 2-a)
Mircea Dan — Ziua 1 — Mesajul
Adulmecă aerul, privind de jur împrejur, la înălţimea unui stat de om, având un sentiment ciudat, de prezenţă. Vegetaţia uscată, ruginie, a toamnei, nu sublinie nici o siluetă, privire sau altceva, emiţând doar foşnetul lemnos şi dur de frunze uscate sub adierea vântului rece.
“De ce sunt atât de tensionat?!? Este bine să mă concentrez!” Şi mai rămase întins pe covorul de frunze pentru câteva clipe, câte or fi fost ele, concentrându-se până ce atinse starea theta, vizualizând fiecare metru al drumului către ţinta sa… Până ce reveni la acţiune.
“Cred că îmi fac mai multe probleme decât este cazul… Totul este clar… Nu ştiu de ce mă complic cu atâta teamă”, gândi Dan rememorând punctele principale de acţiune pentru a finaliza misiunea sa. “Ţinta mea este din partea de unde bate vântul. S-a asigurat că face totul corect de fiecare dată. În plus, dacă vii cu vântul în faţă, sunetele sunt atenuate. Nu este vorba numai despre miros. Atunci, poate din cauza celor 4 încercări anterioare eşuate lamentabil?!?”
Atunci avu sclipirea. “Este evident că şi el, ţinta, ştie asta. De aceea nu se putea apropria de şeful satului. Dacă aş fi în locul lui aş pune imediat garda minimă în direcţia de unde vine vântul, cu rol de a anunţa prezenţa inamicului şi de a iniţia relocările de forţe necesare unei rezolvări de problemă şi garda maximă, forţa reală de intervenţie, grupată în cel puţin două inele de protecţie, în direcţia unde pleacă vântul. Cum de nu m-am gândit până acum la asta, mai ales după atâtea încercări. Şi, nefiind prins sau ucis este evident că voi mai încerca, odată ce am fost atât de insistent”…
“Şi, de fiecare dată, nu fac altceva decât să vin, ca vrăjit, direct în braţele lor”…
Îi luă ceva timp să ajungă de partea cealaltă a direcţiei vântului. Şi, oricât se strădui să nu transpire, era lac de sudoare. Trebuia să fie deosebit de atent atât cu mirosul cât şi cu zgomotul. Acum totul era amplificat.
Înainte de a începe drumul spre ţintă, se dezbrăcă şi se tăvăli îndelung prin stratul gros de vegetaţie şi uscături. Se îmbrăcă greu, cuprins de frig, enervat de toate chestiile rămase între piele, haine şi armuri. “M-am plictisit cumplit şi nu îmi plac senzaţiile care le dă costumul… Offf, la atac! Sper să nu o dau în bară iar. Oricum am ucis destui dintre ei în tentativele anterioare. Ar trebui să fie mult mai uşor”.
Înaintă “după fler”, atent la orice zgomot sau imagine a pădurii, până aproape de satul ţintei şi fu destul de norocos să nu întâlnească pe cineva. Apoi, avansul său spre ţintă deveni extrem de lent pentru a preveni zgomotele. Era obligat să aibă grijă să îndepărteze vegetaţia cu mâna urmând să păşească numai în urma curăţată. Astfel înainta fără nici cel mai mic zgomot, netulburat în a asculta zgomotele din jur.
Ajunse la o costişă unde nu mai putea continua. Trebuia să ocolească în josul ei până ce ajungea la albia unui torent care îl putea feri de privirile celor ce păzeau satul. Atent la “înregistrarea” drumului care îl avea de parcurs auzi o tuse slabă, înăbuşită. Privi în direcţia de unde veni zgomotul şi nu îi fu greu să zărească străjerul care păşea lent, atent să nu facă zgomote.
Încă puţin şi urma să fie văzut şi vânat. “Dar, el era vânătorul”. Urmări atent, de câteva ori, traseul parcurs de străjer şi acesta putea fi atacat fără urmări undeva mai sus. Se deplasă atent spre cea mai bună poziţie de atac până ce întâlni urme proaspete de paşi în iarbă. Se afla pe traseul unui alt străjer. Privi atent de jur împrejur şi îl localiză. Un tip înalt, musculos, înarmat doar cu o sabie scurtă, fără armură sau scut. “Uşor de eliminat dar mobil”, gândi Dan căutând soluţii. Se afla la mai puţin de 50 de metri în faţă şi înainta lent, atent, direct spre el, venind dinspre înălţime…
“Totul este compromis”, gândi panicat. “Retragerea este tăiată. Mai bine atac… Ba nu, n-am nici o şansă”. Observă o ieşitură, asemenea unei stânci, câţiva metri mai jos. Se târî spre ea având grijă să şteargă urmele trecerii sale prin vegetaţie, pe poteca de patrulare a…
Abia reuşi să se poziţioneze şi să scoată lancea scurtă şi se auziră paşii străjerului. Este foarte aproape. Se pitulă după stâncă şi aşteptă ca acesta să treacă de ea şi să intre în câmpul său vizual. Câteva lungi clipe şi îşi făcu apariţia păşind agale, plictisit. Dan se încordă, ridică lancea şi… Simţi o milă ciudată şi se opri. Nu lansă lancea aducătoare de moarte. Rămase aşa, nemişcat, până ce străjerul se pierdu în josul povârnişului.
“Poate că este mai bine aşa”, gândi neutru Dan. “Poate ratam mai ales că scutul străjerului era pe partea dinspre mine, poate striga sau făcea zgomot în cădere dându-mi de gol prezenţa. Da, este mai bine că am procedat aşa”. Şi porni spre poziţia optimă de atac asupra primului străjer.
Atinse culmea şi începu să aştepte apropierea străjerului, sus, în albia torentului, poziţie care îi oferea maxim de avantaj pentru un atac tăcut, nesimţit de ceilalţi. Străjerul acesta era un tip mic de statură, puternic, după armurile groase ce le purta, înarmat cu un pumnal solid de luptă. Nu avea scut şi asta îi permitea lui Dan să atace de la distanţă. Se poziţionă pentru a arunca lancea şi ţinti la baza gâtului. Aşteptă ca străjerul să fie poziţionat optim şi lansă lancea. Străjerul intui atacul, sau îl simţi, şi se lăsă în jos, ca într-o cădere. Dar, era prea târziu şi nu făcu altceva decât să primească lancea exact între ochi. Trupul acestuia se întinse sub spasmele induse de lancea ce îi străbătuse cutia craniană şi se mulă moale, într-o cădere atenuată, de fundul albiei torentului.
Dan ajunse destul de repede la el şi îşi recuperă lancea din capul străjerului, al cărui trup zvâcnea ritmic, lent, din ce în ce mai lent, încă luptând pentru ultimele picături de viaţă. “De parcă ar vrea să ia viaţă din balta de sânge”, gândi plin de milă Dan, în timp ce îşi ştergea lancea de hainele străjerului.
Simţea că este în criză de timp. Sau, poate, intuiţia încerca să îi semnalizeze că nu mai are timp. “Străjerii care patrulează au puncte de intersecţie cu traseele altora şi lipsa unui străjer înseamnă alarmă. Mortul trebuia să se intersecteze cu cel care l-am cruţat”, intui Dan plin de ciudă. “Când o să înţeleg asta”?!?
Consecutiv gândului său se auzi un ţipăt de cucuvea. “Acum?!? Încă nu a căzut seara. Şi este un ţipăt de împerechere. O cucuvea ar striga la timpul acesta doar dacă ar fi speriată de ceva. Cu siguranţă este un semnal. Cred că m-au descoperit… De fapt au descoperit lipsa străjerului. Şi vor veni pe traseul lui pentru al găsi. Nu trebuie să fiu aici”, gândi alert începând să urce instinctiv panta pe traseul de retragere. “De ce am ales să mă retrag pe aici”?!? gândi automat, fără sentimente.
Sus, pe culmea muntelui, hotărî să se odihnească, privind atent în direcţia unde atacase. Nu erau urme de mişcare. “Poate interpretase greşit sunetul cucuvelei? Deh, doar nu o vesti moartea cuiva şi, mai ales, a mea”, gândi amintindu-şi de o veche superstiţie. “Asta este imposibil”.
Undeva, în dreapta, auzi sunetul unui scut lovind o creangă. “Am avut dreptate”, gândi sărind în partea opusă, deplasându-se cât de repede putea, ştergând urmele şi având grijă să nu producă nici cel mai mic zgomot. Alegea, metodic, cele mai dense porţiuni de pădure, având grijă să păstreze drumul spre poalele muntelui, spre nord. Acolo se afla un pârâu peste care, dacă trecea, putea spune că a scăpat. Noaptea se apropia şi ea cu repeziciune şi acesta era un avantaj pentru el.
“Oricum m-am plictisit. Mira-m-aş să mai am chef să repet misiunea, chit că acum este şi mai uşor deoarece am m-ai eliminat un străjer. Deh, asta am zis şi ultima dată şi, iată, tot la misiunea asta sunt”, gândi zâmbind. “Întotdeauna am fost un căpos atunci când treaba nu ieşea aşa cum îmi doream. Şi toţi mi-au spus că nu ştiu când să renunţ”.
Ţipătul unui iepure prins de un prădător, îi atrase atenţia. “Nu este de bine”, gândi instinctiv. Îşi scoase scutul de sub mantia groasă pregătindu-se de orice confruntare putea urma. Îşi adună puterile şi porni într-o fugă nebună spre poalele muntelui. “Nu mai am de ce să mă mai ascund. Trebuie să trec râul şi gata”!
Dar, nici nu apucă să termine gândul că, de nicăieri, din faţă, puţin dreapta, o săgeată şfichiui şi se opri zbârnâind în scutul său. Sări prin alunecare spre un mic povârniş, tot în dreapta. În josul lui se afla un străjer, surprins de apariţia lui Dan, care se întoarse încercând să îl împungă cu sabia. “Prea târziu”, gândi Dan blocând cu scutul, străpungându-l prin burtă, de jos în sus. Străjerul apucă doar să înceapă să urle până ce suliţa îi străpunse diafragmul, poate chiar şi inima.
Dar acel început de urlet a fost de ajuns. Pădurea prinse viaţă. După “urletele” paşilor în alergare erau pe puţin 10 străjeri prin zonă. Localiză, aproape instantaneu breşa în dispozitivul lor şi ţâşni într-acolo. “Se îndepărta de pârău şi asta nu era bine”, gândi fugind atât de repede, prea repede pentru a putea face… Şi se prăbuşi rostogolindu-se de câteva ori până ce se opri într-un buştean căzut, icnind din cauza şocului. Nu mai avea aer. Încercă să se ridice, să pornească la fugă dar căzu înapoi, sleit. Sub buşteanul căzut era spaţiu cât să te strecori sub el. Trecu pe partea cealaltă a buşteanului şi se târî în josul lui, spre rădăcină, unde acesta se unea cu pământul şi oferea un ascunziş. Acolo rămase nemişcat şi strânse scutul la piept. “Ce surpriză, nu l-am pierdut în cădere”, gândi Dan uimit cu adevărat.
Deveni atent la împrejurimi. Urmăritorii nu se mai auzeau. Îşi concentră la maxim percepţia auditivă, dar nimic. “Încearcă să dea de mine dar nu ştiu de unde să mă ia. Am ales bine calea de fugă”, gândi nutrind speranţă că totul se va sfârşi bine. “Dar nu am mai şters urmele în fugă”, conştientiză înfuriindu-se, “şi vor ajunge foarte repede la mine”, gândi încercând să îşi controleze respiraţia, pregătindu-se de un nou sprint.
La nările sale ajunse miros de piei mucegăite, amestecate cu miros de bărbat nespălat de când a scăpat de la mama şi miros de vomă şi băutură acră. “Sunt aproape”, gândi şi ţâşni cu toate puterile care îi mai rămăseseră la dispoziţie. Făcu doar câţiva metri până ce o lovitură puternică în umăr îl trânti la pământ, răsucindu-se, căzând cu faţa în sus. “Nu am ridicat scutul de ajuns”, concluzionă plin de furie. Arsura ce o resimţea în omoplat îi relevă că încasase o săgeată. “O lance m-ar fi străpuns, aruncată atât de aproape”.
Undeva, deasupra sa, din stânga, apăru silueta unei namile ce prăvălea un topor de luptă spre capul său. Instinctiv, se răsuci spre namilă, ridicând scutul care respinse toporul undeva, în lateral, expunând burta namilei care încasă lancea ucigaşă, sub stern, direct în inimă. În mişcare sesiză un străjer slab ce se apropia în fugă, în spatele namilei care îngenunchea, aproape cu încetinitorul. Dan continuă saltul pivotând pe un picior, împinse în lateral sabia slăbănogului, făcându-şi loc, şi îl lovi cu scutul puţin peste mărul lui Adam, zdrobindu-i și sfâşiindu-i gâtul. Din inerţie se răsuci şi se pomeni faţă în faţă cu… străjerul căruia îi cruţase viaţa.
Dan era prea departe pentru a ataca din acea piruetă şi se opri intrând în poziţie de luptă. Undeva, în spate, slăbănogul horcăia înecându-se în propriul sânge. “Sunt liber să îl atac pe ăsta din faţă”, concluzionă Dan adunându-şi puterile rămase. Străjerul dădu să înainteze spre Dan dar, o lance, venită undeva de departe, din spate, îi scrijelă lui Dan destul de adânc coapsa.
Străjerul urlă ceva, de neînţeles, ridicându-şi sabia scurtă în aer. Şi totul amuţi. “Vai ce ustură nenorocita asta de lance”, gândi Dan înfuriindu-se, şchiopătând. Vederea periferică a lui Dan începea să devină roşie, ocupând din ce în ce mai mult din câmpul vizual. “Ştiu că asta nu este bine. Dacă voi vedea numai roşu înseamnă că s-a terminat”, concluzionă dezamăgit.
- Predă-te!, îl trezi la realitate străjerul din faţa sa.
- În faţa unui om de rând, răspunse zeflemitor Dan, icnind pentru a-şi păstra vocea cât mai puternică, încercând să impresioneze.
- Este prea târziu să pui condiţii, îi spuse străjerul. Mai ai puţin şi îţi vei pierde cunoştinţa. Şi, atunci, nu te voi mai considera un luptător, nu vei mai avea onoarea asta, şi voi lăsa oamenii mei să îţi facă ce vor ei. Mai ales cei ai căror prieteni i-ai omorât în încercările anterioare.
- Deci, tu eşti şeful satului, spuse Dan cu o voce stinsă. “Puteam finaliza misiunea fără să mă doară capul”, gândi amintindu-şi dezamăgit că îi cruţase viaţa… Când ai trecut pe lângă mine, lângă stânca de lângă locul unde am doborât primul străjer, ţi-am cruţat viaţa. Ce ai de spus?!? încercă Dan să negocieze.
- Chiar m-am mirat de ce nu ai atacat. Ştiam că eşti acolo şi am intuit că ai o armă de aruncat. Dacă era să ai sabie sau pumnal te-aş fi văzut şi, oricum, nu riscai să ataci deoarece ţipam şi dădeam alarma. Pentru arc aveai o poziţie aproape imposibilă pentru ochire. Mai rămânea lancea sau suliţa. Din cauza aceasta am coborât povârnişul pe partea stângă, ţinând scutul între noi…
Dan “orbi” de furie şi încercă să îşi adune puterile să atace dar nu reuşi. În plus, câmpul său vizual era mai mult de jumătate înroşit. Putea să se mai bazeze doar pe reflexe în puţinul timp care îi mai rămase. “Mai am o şansă de a finaliza misiunea”, gândi pornind atacul.
Atacă cu lancea şi scutul în faţă deschizând braţul cu scutul, într-o mişcare automată de a respinge posibila contralovitură cu sabia, când se află la distanţa optimă de adversar, aruncându-se cu lancea în faţă pentru a-l străpunge. Dar nimic, adversarul sărise în lateral şi efortul lui Dan fu “aiurea”. Mai încercă câteva “scheme” care îi “ieşeau” întotdeauna dar, nimic. Adversarul său bloca sau nu era acolo.
Aproape nu mai vedea nimic de atâta roşu. “S-a terminat”, gândi Dan căzut în genunchi.
- O ultimă dorinţă?, auzi de undeva, din dreapta, vocea ţintei.
- Spune-mi, de unde aţi ştiut de fiecare dată că vin?, spuse Dan gâfâit.
- După primul tău atac ţi-am spus “Iasomie”, pentru că, pe unde treceai tu trăsnea a iasomie. Şi, nu te-ai gândit că este toamnă şi n-are de unde să miroasă a iasomie. Câteodată nu este prea bine să fii atât de îngrijit…
- Stop joc!, urlă Dan furios.
Dispozitivul holografic îşi stopă proiecţia şi se aprinseră luminile în cameră. Era cumplit de obosit şi îi luă destul de mult timp să îşi desfacă chingile cinematice de tracţiune. Şi mai mult timp îi luă să se poată ridica în picioare şi să ajungă în cealaltă cameră, permiţând retragerea podelei cinematice şi a tuturor dispozitivelor de joc.
“Offf, data viitoare misiunea se resetează. Voi lua totul de la început şi sper să fie mai bine. Luptele primitive sunt un punct slab al meu. De cele actuale sau “sci-fi” m-am săturat, stau mult prea bine la ele ca să îmi mai ofere ceva adrenalină”.
“Şi, uite-aşa, am mai uitat puţin de lumea reală şi plictiseala ei”, gândi Dan căutându-şi de treabă…
Asistă neutru la transformarea consolei de jocuri în camera de zi! Dură un timp îndeajuns pentru ca el să fie copleșit de gânduri…
Simțea apăsarea unei dorințe greu de precizat, enervantă prin insistența ei… Sau, prin… Offf, poate de aceea se plimba fără nici un rost prin cameră gândind ciclic, obsesiv, pe aceeași linie logică. Mereu şi mereu aceleaşi gânduri, fără a exista scăparea, fără a găsi o posibilitate de a reconfirma această nesuferită lipsă de sens…
Ce se întâmplă cu mine? Iar am una din pasele de presimțiri negre sau sunt prea singur? Deh, ca de obicei… Poate ieșirea prin împrejurimi mă va ajuta în vreun fel?!? Un drum la Pub?!? Ce zici?!? Dar cu cine să mă întâlnesc? Nici măcar nu știu care dintre băieți nu este plecat în cursă… Poate să trec pe la fidela mea Ema?!?
Ema… Să mă bucur de prezența ei, de dragostea şi dăruirea ei… Sau să sufăr în tăcere privind la neputința ei de a schimba ceva la mine… De către mine… Cât de cât… Situația aceasta devenise din ce în ce mai greu de suportat… Deseori privea la ea şi își amintea de el, în vremurile cu Ada… Planuri de viitor, dăruire, sacrificiu… Totul numai şi numai împreună cu el, numai pentru el, ea uitând mereu de griji, de incertitudine, de răceala lui… Totul sub aburii iubirii pentru el… Cât de mult a căutat să trăiască şi el, iar, sub dulcea neprihănire a îndrăgostitului… Asemenea Emei… Şi a celor dinaintea ei…
Offf, dar nu este bine! Așa făcuse şi el atunci şi, ceea ce a urmat a fost durere cruntă… Ani şi ani la rând… Ce a urmat?!? Sacrificarea multor femei care îl iubiseră cu adevărat. Ca de obicei, cum va fi, cu siguranță, şi cazul Emei, să le părăsească din vină, din jenă, din rușine sau alte sentimente ale umilinței sale. Toate acestea adăugau la acea durere din ce în ce mai multă durere… Aproape insuportabilă… În fond se îngrozea din ce în ce mai tare de durerea ce urma să o provoace, de ceva aproape similar cu ceea ce trăise el… Atât de mult încât, de fiecare dată, amâna momentul despărțirii… De frică, din obișnuință… Offf, chiar merita toată durerea care o trăia!!!
Ba nu, ba nu!! Trebuie să fie o soluție… Indiferența şi nesimțirea… De ce ar fi o problemă suferința lor… Trebuiau „să caște ochii”, asemenea lui, înainte de a-şi încredința sufletul necondiționat unui alt suflet… Aceasta era calea?!? El nu reușise… Nu putea să fie indiferent… Nu putea să nu își caute împlinirea… Din punctul lui de vedere căutarea este calea…
Şi o căuta mereu provocând din ce în ce mai multă durere sieși sau amărâtelor care se mai puteau îndrăgosti de monstrul… Offf, de ceea ce era el… Resturi de la masa Adei… Deja putride… Offf… Dar, nu contează de câte ori încerci… Important este să știi că ai făcut totul. Să ai sentimentul că orice variantă a fost abordată…
Da, şi ce fac acum? Reveni rapid la realitate… Este aproape seară… Cred, totuși… Hmmm… Poate un drum la „Pilot Pub” mi-ar face bine. Imposibil să nu dau de cineva pe acolo, să schimb o vorbă. Poate să mai câștig ușor 1, 2 credite, dacă are chef cineva de un joc. N-ar fi o idee rea, gândi mulțumit! Nu Ema… Nu vreau să am parte acum de situații confuze! Ema este prea organizată, prea punctuală în ceea ce privește „viitorul lor”. Dependența de distracție, fie ea nereală, forțată, este ceea ce îmi trebuie acum…
Numai să nu am ghinionul să dau de Rick pe acolo că s-a zis cu toate câștigurile mele ușoare. Doar m-am învățat minte, de atâtea şi atâtea ori că, nu am nici o șansă în fața lui. Indiferent de ce joc se face. Nu mai am chef să pierd, mai ales că nu am fost, de mult timp, plecat în vreo cursă, cu un job cât de cât.
Dar, înainte de asta, de a pleca, mai avea câte ceva de rezolvat la datoria civică şi, mâine era o zi scadentă pentru asta… Eh, poate că voi da o tură pe la Pub, măcar pentru o gargară bună cu cineva pe tema datoriei civice de luna aceasta… Ce se întâmplă! Numai la Pub îmi este gândul… Da, să mă apuc de treabă, să văd despre ce este vorba…
Flutură din mână pentru a atrage activarea comunicațiilor. Display-ul informațional se activă şi în centrul său „pâlpâia” indicativul său de pilotaj. Un mesaj pentru mine, pilotul?!?
Ce trăsnaie?!? Până acum nu am mai avut comunicări directe de la centru. În mod normal ar fi trebuit să văd faţa lui Francis care trântea câte o poantă grosolană, inteligentă după el, şi să îmi ordone „mişcare de fund” până la centru pentru că… Mi-au găsit un zbor…
Ei, dar ce se întâmplă cu mine?!? Am găsit pe cine să-mi descarc nervii… În fond, ce vină au ei? Sunt simpli executanţi de ordine…
Mecanic activă biometroscopul şi „deschise” mesajul: „Cererea de participare la testul pentru pilot de grad zero a fost procesată. Mâine dimineaţă sunteţi invitat la centru pentru startul testării. În caz de neprezentare se va considera că nu mai sunteţi interesat şi cererea va fi invalidată.”.
Cu fiecare cuvânt parcurs simţea fiorii bucuriei cum îi inundă trupul şi, când termină, sări într-o piruetă a extazului.
S-a terminat cu vegetatul! S-a terminat cu monotonia vieţii de pilot de transport! Acum am şi eu dreptul să îmi trăiesc viaţa aşa cum îmi doresc, gândi sărind într-o nouă piruetă, lovind aerul cu pumnul.
Dar, brusc, pierdu tot entuziasmul de înainte. Sau, măcar să o trăiesc altfel… Dar cum va fi?!? Şi trebuie să plec… Mâine… Cu ce făceam până acum cum rămâne?!? Dar, mai sunt pregătit pentru asta?!?! Valuri, valuri de întrebări care îl făcură să uite să respire…
Calm, calm! îşi spuse iniţiind respiraţii profunde de calmare…
Confuz… Da, asta simt acum… Ordine! Da… Asta îmi trebuie acum, ordine! Da, acum, îmi trebuie puţin timp pentru a-mi pune viaţa în ordine… Nu pot pleca, pur şi simplu, gândi relativ speriat. Şi, parcă nu mă mai simt atât de pregătit pentru acest test… Panică?!?
Atunci se gândi pentru prima dată, după mult timp, la pericolul unei nereuşite. Da, dacă nu reuşea să treacă testul… Undeva, atunci, când s-a înscris la test, promise-se Sfintei Divinităţi că va fi ultima sa încercare de a mai face ceva… Şi capul i se încinse şi mai tare… Plămânii uitară iar să îl servească… Simţea că se sufocă de emoţie şi se trânti în fotoliu… Dar nu rezistă prea mult… Sări imediat în picioare şi începu să se plimbe bezmetic prin cameră… Gânduri, gânduri, gânduri… Amintirile erau singurul element pe care se putea axa… Şi începu să treacă în revistă evenimentele, aşa cum şi le amintea el…
Imediat după depunerea cererii începu antrenamentul susţinut, fizic şi mental, pentru a maximiza şansele sale de a ajunge „pilot zero”. Dar, în scurt timp interveni rutina, apoi sentimentele că cererea nu va fi procesată vreodată, că nu va fi acceptat dosarul său vreodată şi… Tot aşa… Renunţase la antrenamente şi la speranţa că va mai ajunge acolo unde îşi dorea.
Logic, gândi dezamăgit, doar sunt întruchiparea ghinionistului pe acest pământ… După cum îi sublinia metodic Thank, de fiecare dată când avea ocazia. Dar, tot ceea ce învăţase la dezvoltarea personală îi sublinia contrariul: „Eşti ceea ce crezi cu adevărat că eşti!”. Şi trecuse peste multe luând în considerare că este ceea ce este…
Dar, oare a ştiut vreodată cine este?!? Sau să se hotărască cine este?!? A fost mereu ce se cerea să fie, ce era necesar să fie, atât… Despre adevăratul el nu a fost vorba niciodată… Indiferent dacă era vorba despre activitate, despre serviciu sau despre relaţiile sale cu cei din jur, cunoscuţi sau oameni de suflet… Offf, complicat. Chiar, de ce mă complic atât? Iar intru în raţionamente ciclice…
Plec sau nu, trebuie să rezolv tot ceea ce pot înainte. Primul gând care îl avu a fost legat de… Pub… Să se vadă cu cine se nimereşte şi să bea ceva fin, cât de mult se poate… Nu, Ema nu! Nu vreau să îi dau vestea proastă a plecării… Ea va suporta şi va aştepta… Sau se va bucura sincer, aşa cum o făcea de fiecare dată când ei trăiau ceva asimilabil unei realizări cât de cât… Dar eu sunt în stare să o văd, pentru a câta oară, plină de dragoste?!? O, nu! N-am chef de dragoste acum!
Ceva concret, ceva concret! Trebuie să găsesc ceva! Da, cel mai urgent ar fi cu datoria civică. Dacă mă voi hotărî să plec la test este posibil să nu pot participa cu datoria activă… Sau, cel puţin, asta cred… Şi nici nu voi avea prea mult de treabă. Trebuie doar să închid liniile legislative.
Solicită lista de puncte legislative de studiat şi se îngrozi cât de mult avea de studiu. Multe din elemente aveau caracter imperativ şi era nevoit să dea soluţii.
Era şi normal, atât timp cât el alegea mai mereu soluţiile facultative… Cele mai uşor de rezolvat, care consumau cel mai puţin timp… Gata cu drumul meu la Pub! Abia dacă voi reuşi să termin până la lăsarea serii. Aşa îmi trebuie dacă nu m-am gândit până acum!
Şi porni la treabă. Trecu destul de repede peste o mare parte din elementele legislative inserate spre analiza publicului. La unele nu avu probleme cu înţelegerea lor şi chiar trimise unele amendamente dar la altele solicită destul de multe clarificări şi date de analiză…
Ajunse la ultimul punct, menţinerea reprezentării candidatului curent. Nu existau decât relativ puţine puncte de analiză ale activităţii acestuia, aşa că îl reconfirmă până luna viitoare. Offf, nici măcar nu reţinuse numele lui… Şi îl reconfirma a câta oară?!? Ce contează…
Imediat după gestul confirmării, display-ul îi afişă: „Datoria civică minimă realizată. Datele biom confirmă un grad avansat de oboseală. Activitatea civică nu poate fi continuată! Vă mulţumim!”.
Şi terminalul intră în screen saver… O minunată imagine de munte, plină de viaţă, cu o superbă cascadă ce evolua încetul cu încetul în modul de proiecţie holografic. Susurul apei îi dădu fiori, decuplându-l de starea de încordare. Dar nu stătu mult timp în starea de relaxare deoarece întrebările începură să curgă mai puternic decât cascada holografică…
Dacă mă voi angaja la testare s-ar putea să nu mai am lista civică activă. Trebuie să fii domiciliat stabil într-o circumscripţie 25 de zile din 30 pentru a avea datorie civică… Parcă aşa îmi amintesc. Oricum este bine că nu voi avea probleme până atunci.
Se simţi pe cât de obosit, pe atât de plictisit. Era seara târziu… Ordonă închiderea terminalului de comunicaţii şi a biom-ului. Ce fac acum?
Parcă nici nu se merită să mai merg până la Pub. Mai bine mă odihnesc. Noaptea este un sfetnic bun şi dacă mă decid să plec la test va trebui să fiu odihnit. Sper să fie bine…
În fond nici nu am reuşit să fac ceva pentru mine. Ziua s-a dus şi eu… Ce am făcut? Oricum, am plecat aşa şi altă dată, pe nepusă masă, fără să mă fi pregătit cât de puţin. Sistemele automate de igienă şi-au făcut datoria. La fel şi sistemele automate de plată. Oare de ce îmi fac atâtea griji?
În scurt timp resimţi confuzia iniţială. Nu este bine. Poate ar trebui să apelez la biomis?!? Nu a reuşit vreodată să înţeleagă de ce s-a ales denumirea aceasta… Biomis de la biom alături de literele „i” şi „s”… Biom de la biometroscop, „i” de la individual şi „s” de la suport…
Întotdeauna am urât să fiu controlat. De ce am face asta acum? Şi, în fond, nici nu aş şti pe ce dispoziţie să setez centura biomis. Chiar, de ce nu i-au pus denumirea de „centura roboţeilor”, sau ceva similar?!? Mai bine apelez la „biomis”-ul meu personal. Sigur am o băutură fină, curcubeu pe cerul gurii şi jocuri de artificii pe cerul craniului, după cum denumea Ema băutura alcoolică preferată de el.
Offf, de ce m-am gândit la Ema? Întâlnirea de aseară nu a decurs prea bine. De ce nu înţelege că eu nu sunt pregătit pentru o relaţie aşa cum o vrea ea?!? Îl tot presează cu rostul lor, cu faptul că anii trec şi tot aşa… Motive de femeie casnică, îşi spunea deseori fără a avea curajul să îi transmită şi ei ceea ce gândea.
Ameţit, dezamăgit, se îndreptă spre barul său, umplu mecanic un pahar cu celebra sa băutură şi se trânti în fotoliu. Bău o gură şi, într-un efort de liniştire, îşi dădu capul pe spate savurând aromele băuturii, plimbându-i prelungit conţinutul prin gură.
Curcubeu pe cerul gurii… Hmmm, adevărat. Dar chestia cu cerul craniului nu prea merge. Poate o fi de la oboseală, cine ştie?!?
Nu ar fi fost rău dacă ar fi fost alături de el Ema. Să îi dea un sfat sau o îmbrăţişare, să îi rărească gândurile sau să i le alunge… Mirosul ei, atingerea pielii ei, aveau ceva magnific, pe cât de liniştitor pe atât de stimulator… Da, acum îi părea rău că nu se afla cu Ema în braţe…
Lovi un pahar imaginar, al Emei, şi spuse: „Puterea Divină să fie alături de tine, draga mea Ema! Sper să găseşti pe cineva care să mă înlocuiască în inima ta. Ar fi păcat să te chinui cu mine la nesfârşit! Mai ales dacă voi lua testul şi voi pleca pe la tot felul de şcoli de antrenament sau ce urmează”…
Gândurile acestea îl amărâră şi îi atraseră o stare de depresie şi mai accentuată. Ema, Ema, Ema… Minunata mea prietenă… Ada, Ada, Ada… Minunatul meu coşmar… Gânduri, gânduri, gânduri… Ema, Ada, Ema, Ada…
Ce ai Sfântă Putere cu mine de mi-am amintit de Ada?!? Nu-mi era de ajuns Ema?!?
Da, Ada este cea care îi spuse cândva că ar fi avut o salvare dacă se implica într-o viaţă ceva mai activă decât cea de pilot de transport. Chiar „întorsese cuţitul în rană” spunându-i că valurile de hormoni şi obişnuinţe care îl ţin prizonier în iubirea faţă de ea ar găsi uşor „înlocuitori” în adrenalină şi ce se mai putea naşte din nebunia de viaţă a piloţilor zero… Şi, datorită lui Thank, ea ştia exact ce îi spunea, fără a-i putea da detalii exacte pe ce se bazează raţionamentele ei…
Da, veşnica ei milă faţă de un om care îl iubea, după cum îi sublinia mereu, faţă de un om care merită mult mai mult decât o persoană materialistă şi calculată cum este ea… Cuvintele ei?!? El o caracterizase mult mai agresiv, mult mai înjositor…
De ce nu aş plânge eu de mila mea?!? De ce să o facă ea, cea care l-a transformat într-un mort viu, într-un corp cu sufletul prizonier, departe, împreună cu Ada?!? Da, de la ea pleacă totul… De la ea nu reuşise să se mai regăsească în braţele nici unei femei… Şi, tot mereu venea la el… Să se iubească, să simtă iubirea adevărată… Şi, de fiecare dată, el nu refuza sub nici un chip să retrăiască minunea clipelor din braţele ei…
Dar asta nu s-a mai întâmplat de mult… Cât de mult?!?
Gândurile se învălmăşiră fără logică, pentru prea mult timp, şi obosi repede. Nici efortul de ordonare, nici ruperea de lumea înconjurătoare prin închiderea ochilor şi hoinăritul prin locuri dorite, nici masajul frunţii, nu îl ajutară… Şi adormi…
(Cuprins) — (Către Partea a 2-a)
